Pentru că a fost acolo de fiecare dată. Și tremur când mă gândesc că va venii o zi când nu va mai fi.
Pentru că nu mi-a spus niciodată o vorbă urâtă, nu m-a certat, nu m-a pedepsit. Deși ar fi trebuit să o facă de nenumărate ori.
E un om tăcut. Și îmi place asta. Îmi place că întotdeauna spune vorbele potrivite la momentul potrivit. Și nu orice vorbe. Vorbe cu înțeles, care te pun pe gânduri, și întotdeauna te fac să i dai dreptate. Dar cu timpul, în loc de vorbe, el a fost nevoit să scrie cifre.
Deși nu o arată, suferă. Și a suferit. Chiar și din cauza mea. Fiecare rid de pe fața lui spune o poveste. Și ochii…în ochii lui e marea. E o mare neliniștită care își aruncă valurile spre mal, dar ele întotdeauna se retrag lăsând în urmă liniște, calm. E o nebuloasă plină de mister în care vezi doar oboseala. Oboseala unui om bătrân plin de învățături și taine, dar care prea rar ies la iveală. Știe și el, ca și mine, că lumii nu i pasă. Și-a dat seama demult că e greu să ai atâtea de spus și să nu ai cui. Lumea nu ascultă, nu vede, că langă noi e mai mult decât bani. Mai mult decât un cont bancar semnificativ sau o casă cu două etaje. Suntem noi. Oamenii. Doar că puțini reușesc să își deschidă ochii să privească în sufletul celui de lângă el. Îmi place să cred că eu am reușit să vad în sufletul lui. Deși nu știu ce e în el, și niciodată nu voi ști, știu că e ceva frumos. E bunătate. E suferința strânsă, care cu timpul a devenit înțelepciune.
E singura persoană care mă poate face să zambesc oricât de tristă aș fi. Știe că, dacă vrei să scapi de o problemă, trebuie sa o iei ușor, nu să o diseci până la ultima bucățică. Toate sunt la timpul lor și toate sunt așa cum trebuie să fie. Binele are timpul lui, la fel ca și răul.
Aș vrea să îl văd făcând ceea ce i place. Ceea ce e menit să facă. Artă. Nu bani. Îmi e dor să îl știu în debaraua lui cu lumină roșie, unde stătea ore întregi și developa poze. Să mai fie un tablou din care pot să mă mir pentru fiecare detaliu, să privesc mândră semnătura din colțul de jos, din dreapta. Îmi place să i citesc poeziile din caietele cu foi îngălbenite, roase de vreme. Dar timpul nu iartă. El trece nepăsător peste noi, fără să privească în urmă. Și te trezești într-o zi că ai uitat cine ești defapt. Și oricât ai vrea să te întorci, sunt prea multe lucruri care te țin aici, prea multe probleme pentru care trebuie să fugi în stânga și în dreapta să le rezolvi. Dar cu toate astea, știu că pentru mine a renunțat la ceea ce era. Pentru fericirea mea, pentru dorințele mele inutile, pentru viitorul meu. Și nu pot decât să i mulțumesc.
El e mai mult decât cel care m-a crescut, care m-a învățat să merg, să vorbesc, care mi-a pus mâncarea pe masă. E ceea ce vreau să devin. Nu vreau sa fiu bogată, nu vreau o cariera de succes, nu vreau sa fiu cunoscută sau să ma invidieze lumea. Vreau sa fiu recunoscătoare pentru ceea ce am, să i iubesc pe cei din jur fără condiții, să pot să văd în jurul meu frumusețea.
El e omul pe care îl iubesc și admir cel mai mult pe lumea asta.
El e tata.
